Când Liza a deschis ochii, era înconjurată de tăcere. Nu cea liniștitoare, ci una densă, apăsătoare, ca înaintea unei furtuni. Nu mai era zgomotul șoselei, nici vuietul camionului. Doar aerul greu și lumina ciudată care pătrundea prin geamurile sparte ale mașinii. Simțea durere surdă în coaste, dar nu era sigură dacă era din impact sau din viața care o lovea zi de zi, fără milă.
Airbagurile încă erau umflate, ca niște pereți reci între ea și realitate. Încercă să respire adânc, dar fiecare mișcare o ustura. Ochii îi erau uscați, iar lacrimile, atât de abundente zilele trecute, acum refuzau să mai curgă.
„Sașa…?” șopti, cu buzele crăpate. Nicio voce. Niciun răspuns.
Pentru o clipă, chiar a crezut că e gata. Că totul s-a terminat și că va fi din nou lângă el. Dar viața, nemiloasă și imprevizibilă, a ales altceva. Un bărbat care trecea pe șosea i-a văzut mașina și a sunat la ambulanță. Iar Liza, fără să vrea, a fost salvată.
La spital, medicii i-au spus că a avut noroc. Că a scăpat doar cu câteva coaste fisurate și o comoție ușoară. „Noroc”, i-au spus ei. Dar în sufletul ei, Liza nu simțea decât gol.
După câteva ore, singură în salon, Liza a privit în tavan. Pentru prima dată de la moartea lui Sașa, a simțit furie. Nu împotriva destinului, ci împotriva ei înseși. Își dorise să moară, să fugă din fața durerii, dar în schimb, trăia. Trupul ei încă lupta.
— De ce? — șopti din nou. — De ce trăiesc, când tot ce iubesc a murit?
În loc de răspuns, ușa salonului s-a deschis încet. Era asistenta, o tânără cu ochi blânzi și privire caldă.
— Am auzit ce s-a întâmplat, — spuse ea, așezând un ceai cald pe noptieră. — Știu că doare. Dar uneori, durerea ne arată că încă suntem în viață. Și că mai avem ceva de făcut aici.
Liza nu răspunse. Dar cuvintele i-au rămas întipărite. Poate că nu era momentul să plece. Poate că datoria ei nu se încheiase odată cu pierderea lui Sașa.
În noaptea aceea, pentru prima oară, nu a plâns. S-a uitat pe fereastră la stelele reci și s-a întrebat dacă el o privește. Și în acea liniște, atât de profundă și ciudat de pașnică, a înțeles: nu mai poate fugi.
Trebuie să trăiască. Pentru amintirea lui. Pentru dragostea lor. Și, mai ales, pentru sine.
